Prin vara lu’ 1994 am plans rau. Se rupea tricoul  de pe mine, iar mama saraca imi tot mangaia capul mare si rotund, spunandu-mi: “lasa dragu’ mamii ca merem acasa si a fi bine”. Plangeam ca picasem la liceu. Picasem la Academie!

Da… prin 1994 am vrut sa ma fac militian!

Acum rad. De ce? Pentru ca (poate) as fi iesit un domn de genul:

• celui care se scarpina pe sub coif, in timp ce isi plateste la un chiosc o cafea la paharel de plastic;

• celui de sta fain frumos tolanit in scaunu’ de Logan, in timp ce completeaza “AnaVasile” pentru vreun jmecher oprit in trafic;

• celui caruia ii tzitziie curu’ ca il pun astia pe liber;

• celui de-astepta orele 16 fix ca sa dea fuga acasa la un Comand&Conquer mic in retea cu baietii de pe scara;

• celui ce isi freaca pistoletul in timp ce nevasta pune de-un jnitzel, reteta-de-la-mama-ei.

• celui ce pune de-o combinatie cu niste numere de inmatriculare, permise si altele.

• celui cu burta, rotund, rotofei, dar totusi simpatic.

• celui cu epoleti straluicitori purtati doar de ziua Politiei.

• celui care declara la interviu ca: “cea mai mare calitate a mea este ca am caracter personal”

Daca ma faceam politist oare deveneam comisar? Comisaru’ Tudoran?

Cred ca asa ieseam. Si mai ales cred ca asa m-ai fi vazut! Mai ales cu ajutorul zugravelii acestei meserii de catre personaje gen Garcea, Mircea Badea ori mai stiu eu care. Nu-i asa ca aceasta este imaginea de ansamblu pe care o ai vis-a-vis de aceasta meserie?

Imi aduc aminte ca la 14 ani mi se parea o meserie frumoasa, demna si sigura. Acum insa…