Călătoria cu avionul este o experiență. Una în care ai nevoie să te studiezi și să-ți păstrezi calmul, dar și de atenție astfel încât să poți înfrânge. Timpii pierduți prin cozi de securitate, lupta cu secundele în cazul în care întârzii, dar mai ales, firea. Vrânceasca Firea.

Călătoriile cu liniile lowcost or fi ele mai ieftine și utile, dar te aranjează spre o îndosariere a corpului tău aidoma actelor în fișet. Iar de răbdare, oh, nu mai vorbim.

Ultimul meu zbor de la Copenhaga la Berlin apoi București s-a petrecut cu AirBerlin. Au niște avioane nouțe, Airbusuri, dar construite parcă asemeni cartierului de pe Erou Iancu Nicolae, Jollie Ville: un bloc turn așezat pe orizontală.

Cotierele sunt aceste bârne pe care Nadia lua 10 și dădea calculatoarele peste cap.

Iar lupta cu cotul aici se întețește.

Proactiv fiind, om care își gândește comoditatea cu 6 pași înainte, prefer să ajung mai repede la check in ca să pot cere locul de la culoar. Întotdeauna. Măcar un membru să stea și el întins cum trebuie. Iar cel superior să aibă cotiera doar pentru el.

Dar, când vecinul nu e chiar mititel, mai ai și ghinion. Al meu, ieri, fu o persoană mai bine făcută. Mare. Abia încăpea în scaun.

Omul, atent, dar, am simțit din prima că vom avea o luptă. Ne vom bate cu dinții scrâșnind, tacit, plini de voință pe cotiera ce ar fi trebuit să ne servească amândurora.

Planul e simplu. Cine așază primul cotul e fericit. Cotul, rezemat cât mai aproape de spătar, ca poziția corpului să fie aproximativă cu aceea de pe scaunul dentistului, întins puțin cu omulețul spre fanta de aerisire de deasupra.

Doar că vecinul, inamicul, pândește și el. E o luptă acerbă pe cine pune cotul, se știe. Va trebui să te descurci cu cealaltă mână, să deschizi măsuța, să preiei masa, băutura, mâna-n luptă trebuind lăsată pe flanc. Nu există altă posibilitate. E o luptă ca pe locul de parcare, dar mai a dracu, că aici nu poți înjura, nu poți spune nimic.

Eu, de data asta, am pierdut poll-positionul. A trebuit să vânez cotiera ca Țiriac mistreții scoși din LandRovere. Am stat și am studiat cu vederea-mi periferică ce este și mai bine antrenată.

Omul adoarme. Poziția DentEstet, corpul i se relaxează. Eu îmi așez mâinile-n sân și nah, ce-o fi o fi.

Doar că în mintea mea de player RPG, încolțește o idee năstrușnică. Trebuie să câștig. E locul meu, și eu vreau întins și relaxat. Mai am 43 de minute de aproximativă ațipeală, o vreau pentru mine.

Ridic mâna și dau drumul la aerul din fanta de deasupra, orientând-o spre individ. Apoi revin brusc și tac. Aștept.

Nimic.

Fcuk, pentru asta s-a murit la revoluție? Repet mișcarea, dar cu ștuțul orientat spre mine. Mai bine-n căldură, decât cu cotul afară din cotieră!

Iar aștept.

Vine momentul în care, omul se scarpină la nas.

SUCCES! o face cu mâna de pe cotiera MEA și eu, ghici ce? Preiau pe ultima turnantă și mă fac că dorm. Eat this,.. flyer!

De-acum stresul este al partenerului de scaun, căruia simt că nu-i face prea bine și se repoziționează. Lupta câștigată, războiul amânat.

” Cabin Crew take your sit for landing!”