Eram la volan în drum spre Brașov. Pe la Azuga. Că ce paștele măsii să faci în coada lungă de 3 km.

Și uite așa cum dormeam eu am început să vizez. Se făcea că rulam un Alfa Romeo Giulia pe o autostradă ce străbătea Bucreștiul și mergea până sus la Gaben acasă. Băi și era atât de dreaptă că nici liniile drepte nu mai sunt ce erau vis-a-vis de această autostradă. Și pe Waze erau autostrăzi în România ca dinții într-un piaptăn.

Peste Predeal și Brașov erau foarte multe poduri. Ei, și podurilea astea aveau ceva piloni uriași care purtau nume de foști miniștrii ai transporturilor, șerifi pe la CNATNR* de după revoluție încoace, ba chiar și  președinți de senat și camerele derutaților.

Eram cu fii-mea, iar în vis mă întreabă de ce poartă numele de Băsescu, Boagiu, Silaghi, Berceanu, Tăriceanu, Cuc  și așa mai departe.

La un moment dat, trecând în vis peste un pod, îi indic copilului exemplul clar. Eram pe după Brașov, spre pădurea Bogății, iar Tăriceanu, întocmai ca Han Solo împietrit în carbon, era lipit pe unul dintre pilonii de susținere. Toți miniștrii se oferiseră jertfă, întocmai ca Ana lu’ Manole, pentru rezistența și trăinicia autostrăzilor neamului.

Și ce frumos era Tăriceanu prins în ciment b250.

*CNATNR – pentru că sunt tot o glumă la adresa populației, însă asta e și prostă dar și cinică.