Mai am 26′ de minute până la îmbarcare. Mi-e sete.

Urc la salonul Lounge și mă așez direct la bar.

Apuc să trag repede un gât de șampanie ‘great vintage’. E un 2008, iar Plamer&Co a Reims îmi aduc aminte că într-adevăr fu’ un great vintage, mai ales că avurăm un turneu PSD-istic de cântări de la care ne-am recuperat greu banii. Dar n-are-a-face, trag de pahar și simt o aciditate specifică, un măr verde și o perlație fină.

Trec mai departe și pun un degețel de-al lui Tom în pahar ca să-l spăl. Gerard Bertrand pune la bătaie threesome-ul Chardonnay, Viognier și Sauvignon Blanc în proporții de 70/20 și 10. Ultimul aprinde lumina. Cigalul țipă-ntocmai ca vecinii lanurilor de lavandă iar din pahar urlă niște note de lemn, nucă, fruct copt. Note secundare, ba chiar terțiare, dar îmi sună ceasu’ a plecare și eu sunt încă la provensalu’ ăsta. Jur că-mi place. Parcă Gerard e pe listele Vinexpert, dar nu știu dacă modelul din față își are listarea prin țară.

Mă duc spre roșii.

Văd un Grand Vin de 2013 și un Grand Cru de Saint Emilion 2011.

Sudul de Franță nu se dezminte, avem de-a face cu un gem de fructe negre, scos de pe foc la timp, fără afumătură. E un 4some cu GSM-ul absolut plus Carignan, cu note secundare libere la programul “fructa neagră de pădure” și terțiare ce bat parcă-n violete.

Mi-e și jenă să trec la următorul,

dar mi-e și totuși că pierd avionul. #vers

Mă-ntorc în nord și trag la sucul de struguri din Unesco-Heritage. Am impresia că tocmai am tras o gură de trufă, iar caracterul specific nu se dezminte. Aciditate, tanini proaspeți, parcă un alcool prea mare pentru ceea ce degust. Pun mâna pe sticlă și constat că are un 20 de grade ceea ce explică. O culoare remarcabilă de parcă mi-aș păta voit tricoul albastru.

Să pun oare sticla-n geantă?

mmh..