Săptămâna asta aș fi avut sincer mare nevoie de un Moș Crăciun. Ca bodyguard, înarmat cu un card. Nu foarte gros, e drept.

E complicat să știi că n-ai din ce, dar ai nevoie și totuși trebuie să cheltui.

E și mai complicat că trebuie să-ți scoți la plimbare arsenalul de scuze, jonglat și baleat printre ocazii.

Norocul meu e că sunt o persoană activă, am niște cercuri în care mă pot învârti destul de relaxat iar scuzele de genul ‘stau prost cu cash-ul’ nu sunt așa greu de trecut.

Totuși, emoțiile trecerii prin apa asta tulbure sunt ample, dificile și născătoare de mega stres. Cumva ești obligat să faci promisiuni pe care atunci când le faci îți asumi și că nu prea le poți onora. Poate stai prost cu timmingul, cu rezultatele și, deci, vei ajunge să întârzii.

Complicat codul etic al împrumutatului. Mă-ntreb dacă ar fi vreunul și cât are în comun cu moralitatea.

În momentul ăsta, împrumutatul din mine contribuie la asumarea unor plăți ulterioare și începe să devină obositor. Simt că ar cam trebui să mă retrag sub plapumă, că mă cam întind. Iar când te-ntinzi știm ce presupune. Ulcica nu merge de multe ori la apă.

Mutatul sumei/sumelor împrumutate de la unul la celalalt e un joc destul de obositor. Iei de-aici, dai dincolo. Mers pe sârmă cu cheltuiala mică la braț. Trebuie să joci teatru, dar de-ăla prost, meschin. E jenibil.

Încep să am vise roz cu ziua #faradatorii. Și nu glumesc.