Ieri, nu cu mult inainte de a ma alatura #revolutiei de pe twitter, am intrat la teatrul de pe Lipscani. S-a jucat, la 3 ani de la inaugurare, piesa “Toti cinci“.

Compania de teatru Dan Puric a serbat cu o sala plina. O piesa excelenta, jucata in peste 60 de reprezentatii in tara si lume. O piesa care e atat de accesibila incat o poti vedea pana si cu copilul langa tine. Eu am facut-o, iar fiica-mea, la cei 4 ani neimpliniti, nu s-a plictisit, ba dimpotriva. A exersat pantomima de pe scaun.

Intr-o limba gimnastica desavarsita, piesa te poarta printre mai multe ape. De la comedie si voiosie, umor voluntar, replici repetitive de un mare amuzament, pana la scufundarea intr-o amaraciune demna pe care o porti zi de zi. Te recunosti in ceea ce se joaca pe scena, stii ca degetul indicator de vina e indreptat spre tine si te face sa pleci cu o lectie. E intocmai ce si-au propus.

Cuvantul inainte din caietul de prezentare al piesei apartine evident lui Dan Puric. Citez:

“Spectacolul “Toti cinci” face cat o generatie, pentru ca este mai inainte de toate o atitudine”. “Spectatorul va pleca acasa nu cu un mesaj, nu cu satisfactii teatrale obisnuite, ci cu o alta substanta daruita fiintei” banuiam ca are dreptate, insa am fost convins de asta la final.

Echipa, acest pumn strans cu 5 degete intregi, as spune ca e o mana ferma. E formata din Ana Pepine, Dana Paraschiv, Paul Cimpoieru, Silviu Man si , preferatul meu, Stefan Ruxandra.

Du-te fa o baie de-o realitate subtila. Fa pasul si incearca. O sa fi surprins sa afli ca merita.

Compania de teatru Dan Puric