Era o zi senină de primăvară. Mi-am zis să o sun pe Iulia ca să îmi pună o vorbă la Vasile. Ceva îmi spunea că suntem pe o dungă și că ne-am putea întelege.
După ce Iulia, drăguță ca de obicei mi-a aranjat întrevederea, mi-a comunicat că mă voi vedea cu Vasile la biroul său. Mă așteaptă-n parcare.
– Ce faci băh, Vasile?
Nimic. Zăcea încălzit de razele soarelui și nu-mi răspunse la întrebare decât printr-un sunet scurt, metalic.
– Merem?
Iar nimic. Să icnește totuși, și purcedem.
M-am hotărît să o iau spre Dorobanțu, comună stindard în inima mea. Aveam de vizitat un prieten, o cramă și, eventual, chiar Sfânta Dunăre. De la cramă hotărât să nu plec cu mâna goală.
– Zi Vasile, ne băgăm?
Mormăi ceva și am luat-o spre ieșirea din oraș, direcția Popești- Leordeni. Vasile tot mormăia în limba lui, așa că am pus muzica-n boxe, ca să nu ne enervăm în tăcere. Frumos sună, ceva pachet audio bengos, cu posibilitățile limitate de Infinity la 6 dif-uri și-un cub de bass. Suna Russ Chimes intr-o veselie și cu Vasile imun.
Traversez centura, o iau spre Dorobanțu iar pe drum ce să vezi. Cortegiu funerar. Să-i fie țărâna ușoară, da’ coloana formată semăna cu drumul spre Bușteni. Noroc cu Google Maps-ul că mă uit și îmi dau seama că am putea-o lua prin câmp. Adică la propriu, stânga 45* și prin câmp. Vasile numai atâta aștepta. Dacă până acum mormăia constant, acum Vasile se umplu brusc de fericire. Zis și făcut.
Numa’ cine o făcut asta poate să înțeleagă bucuria de a nu depinde neapărat de șosea (în caz că nu știți, întrebați-l pe Panaitescu). Să o iei prin câmp la propriu e ceva de vis. Și dă-i și luptă. Fără combinații de taste, fără diferențial blocat, numai cu ce venirăm până aici, Vasile și cu mine pe locul fruntaș, o tăiarăm cu 3j de kilometri. M-am oprit într-o rână ca să mă pozez, nu de alta dar să aibă si serverele lu’ Zucky poze cu mine-n deal.
După aproximativ o oră am descoperit că există 2 Dorobanți în județ, o comună și un sat. După ce am ajuns la destinație, mi-am luat amicul în cîrca mașinii și am dat spre madam Dunăre, ca să ne udăm puțin la piciere, tocurile ucigându-ne. Am făcut-o și pe asta, iar ca să sar la o și mai interesantă întămplare apăs FFW buton, și avansez 35 de ore, 43 minute și ceva secunde.
Locație: comuna Toporu, Giurgiu.
Fosta mare Câmpie Română cu ogoare largi cu canale de irigație ne utilizate de dinainte de ’89 mi se desfăcu-n față. Cine știe zona știe că după ploaie nu e pont cu nici un autoturism, exceptând cele 4×4 echipate cu BFG-uri Mud sau Dacii 1300i.
Eu cu Vasile, încăpățânați nevoie mare, de la Alexandria spre Giurgiu, prin câmp. Tutto bene până cănd tutto not bene, că ne infundarăm de jumate în noroi.
– Vasile, ieșim?
– Mmmrr..
– Vasile, dă-i că ai de unde!
Și icnea Vasile-al meu (pardon, a lu’ AutoItalia), din tăți rărunchii, când cu fața, când cu spatele. Nimic pe partea dreaptă, autoturismul bronzat era deja înfundat în noroi până în treptele laterale de acces. Mi-era o rușine de covorașele textile, imprimate cu logo-ul mașinii de numa, gândindu-mă că așa de porc vor fi doar în câteva momente, dar după publicitate.
Ne-am oprit ca să lăsăm mirosul de ou stricat de rață bătrână să treacă. În jur, liniște si pace, numa noi pe ogor. Am băut apă și mi-am adus aminte de bancu’ ăla cu zmeul și cu FătFrumos, în care să băteau ei și îi cereau corbului, pe rând, apă.
– Băh, amu voi vă bateți ori beți apă?!
Așa și eu cu Vasile, noi ne scoatem ori bem apă?
M-am urcat la volan și dăi, și luptă. La un moment dat m-am prins că nu montasem mixerul corect, diferențialu’ nu era blocat iar mie îmi intrase transpirația în ochi. Am făcut toate cele și ce să vezi: ieșirăm din noroi ca Emil Constantinescu de sub penița lui Faur Isaia, numai că cerneala noastră era ceva mai neagră.
Vasile al meu (wannabe) merită prietenia oricărui uom care vrea ceva acțiune. Ălora de și-o permit evident, că dacă îți plac plimbările la bulivar’, n-are sens.
Mi-e mi-a plăcut. V-aș recomanda să-i completați oracolul, că are pagini destule.
P.S. Vasile = Jeep Wrangler Sahara cu de tăte!
Leave a Reply